9 ian. 2010

Poveste- concurs.

Am scris in noiembrie o poveste, cu un inceput dat, pentru un concurs national.
De curand am primit si rezultatele: Premiul 3 :D, povestea suna cam asa:


Fraza a apărut brusc, neanunţată de nimic, despicând plăcerea plecării, chiar în momentul în care s-a urcat în tren. Acolo, pe scara vagonului, în timp ce ridica geamantanul şi se prindea de bara de fier, a izbucnit clar formulată, fără ca el să facă efortul de a aduna cuvintele, o structură autonomă : trebuie să fac această călătorie şi trebuie să o găsesc. În timp ce el era purtat de gânduri, îşi aduse aminte de visul din nopţile precedente. O visase pe ea. Era frumoasă, îl îndemna să îl urmeze pe cărarea întunecată din pădure. Nu-şi aducea aminte să o fi văzut vreodată pe această făptură ciudată. Era un mister pentru el, dar credea cu tărie că visul acela îi va schimba viaţa. Era convins că aceasta era şansa lui să evadeze din monotonia vieţii pe care o ducea.
Mihai s-a aşezat conform biletului, în vagonul şapte. Era singur. Niciun pasager la o oră atât de matinală. Putea fi în sfârşit singur cu gândurile sale. Analiza iar şi iar visul acela. Încerca din răsputeri să-i găseasca înţelesuri ascunse, legături cu fapte din trecutul lui agitat, dar nimic. Nu reuşea sa facă nicio conexiune. Se hotărâse să ia un tren la întâmplare şi îl nimerise pe acesta. Spera că soarta îl va ajuta măcar de data aceasta, de aceea nu făcuse niciun plan concret. Dar avea sentimentul acela ciudat, şi anume că face ceea ce trebuie, că se îndreaptă în direcţia potrivită.
Gândurile i-au fost întrerupte brusc de un pasager care s-a aşezat pe locul din faţa lui. Era un bărbat cam de vârstă mijlocie, cu părul încărunţit mult înainte de vreme. Expresia de pe chip era una întunecată, neprietenoasă, iar privirea rece, ca de gheaţă. Şi-a aranjat geamantanul şi şi-a fixat privirea pierdută pe geam. Părea să nici nu-l fi observat pe Mihai.
- Bună ziua, şopti Mihai.
Însă răspunsul bărbatului a fost un mârâit incet, care sugera dorinţa de-a fi lăsat în pace.
Vremea era tot mai friguroasă. Aerul rece pătrundea în compartiment printre ramele şubrede ale geamurilor. Însă în depărtare, soarele începea să se trezească şi să urce uşor pe cer. Ceaţa groasă şi plumburie acoperea împrejurimile. Mihai era din ce în ce mai convins de alegerea facută, iar speranţa că o va găsi pe ea, creştea cu fiecare secundă.

La un moment dat, trenul se opri brusc. Nu era nicio staţie în apropiere. Tot ce se putea vedea pe fereastră era ceaţa groasă şi lumina gălbuie a soarelui de noiembrie. Bărbatul din faţa lui Mihai dormea profund, cu faţa lipită de sticla ferestrei. Mihai a ieşit pe culoar să vadă ce se întamplă, dar nici urmă de personalul trenului. Totul era într-o linişte mormântală. Celelalte compartimente din vagon erau şi ele goale. Deodată se auzi un glas dulce, purtat de o adiere uşoară de vânt. Mihai s-a cutremurat la auzul glasului, fiindcă îi era extrem de familiar. Era al făpturii ciudate din vis. S-a oprit din mers, neputând să se mişte. Tremura de emoţie la gândul că visul i s-ar putea adeveri atât de curând. Îşi dorea la nebunie să o găsească, dar o mică parte din el era absolut sigură că era imposibil.
- Bună, spuse ea.
Era brunetă, cu pielea albă ca laptele şi buzele roşii. Era reală. Putea fi sigur de asta. Vorbea, îi putea auzi respiraţia şi îi putea simţi mirosul. Cu toate acestea, el reuşi totuşi să îngaime un răspuns.
- Bună.
- Îmi spui te rog unde sunt victimele ? Am fost chemată de urgenţă şi nu reuşesc să le găsesc. Am înţeles că nu sunt răniţi grav.
- Răniţi ? Nu ştiam că s-a produs un accident.
- Nu ştiai ? Pe ce lume trăieşti domnule ? Trenul a deraiat. Haide, ajută-mă.
Mihai a început să se mişte mecanic, mirându-se că el nu a auzit nimic. Trenul pur şi simplu s-a oprit. Niciun zgomot, nimic altceva. Ce se întâmplase ? A continuat să o urmeze pe ea, fascinat, crezând în adâncul inimii că tot ce se întâmplă acum nu este doar o simplă coincidenţă.
- Cum te numeşti ?
Întrebarea a fost bruscă şi neaşteptată. Nu a gândit-o, pur şi simplu i-a adresat-o.
- Contează?
I-a afişat un zâmbet trist, plin de înţelesuri. Pentru o clipă, şi-a imaginat că ea ştia totul. Şi-a imaginat că ea cunoştea motivele călătoriei lui, că îi putea citi gândurile. S-a cutremurat la gândul acesta.

- Priveşte ! I-am găsit.
I-a arătat un grup de călători cu zgârieturi şi lovituri, deloc grave. O singură fereastră era spartă, deşi în interior era un haos total. Geamantanele erau împrăştiate în tot compartimentul. Totul era atât de ciudat… E adevărat că el se afla în vagonul şapte în acel moment, iar acesta era vagonul unu, dar asta nu explica faptul că el nu auzise nimic.
Mihai s-a uitat pe geam. Ceaţa se risipise în totalitate. Privind peisajul, a realizat că trenul ieşise de pe şine, îndeajuns de mult încât să rănească puţin pasagerii. A ajutat-o să bandajeze răniţii, să le explice că nu s-a întâmplat nimic grav şi că în curând vor putea continua călătoria spre casă. După ce au terminat, amândoi s-au ridicat şi au ieşit afară. Au simţit cum le ingheaţă obrajii. Erau mult sub zero grade. Mihai a privit-o îndelung, încercând să-i descifreze gândurile.
- Ştiu cine eşti, a şoptit ea încet.
- Ce vrei să spui?
- Am ştiut din momentul în care te-am găsit stând pierdut, cu ochii aţintiţi asupra mea. Te-am recunoscut. Eşti bărbatul din visul meu.
Mihai simţea muşchii începând să îi amorţească uşor. Simţea că mai are foarte puţin până se va prăbuşi. Făcea eforturi supranaturale să se menţină în picioare. Încerca să analizeze cuvintele pe care ea tocmai le-a rostit. Nu găsea nicio explicaţie logică. El era un om sentimental şi romantic, a crezut dintotdeauna în destin şi în puterile lui, dar niciodată nu şi-a imaginat un asemenea lucru. Tăcea în continuare.
- Sunt o persoană realistă, i-a spus ea, uitându-se drept în ochii lui ciocolatii. Nu am dat o importanţă prea mare visului. Nu am crezut nici în momentul în care te-am zărit. Însă în clipa în care ţi-am citit expresia de pe chip, mi-am dat seama că şi tu şti cine sunt.
- Ce ai visat ?
- Te-am visat pe tine, chemându-mă într-o pădure deasă de stejari.
În clipa în care Mihai voia să-i spună că şi el a visat acelaşi lucru, o voce groasă se auzi gemând, dinspre tren. De pe scara vagonului, bărbatul din compartimentul lui Mihai ţinea un pistol în mână, pe chip având o privire care exprima disperarea ce îi apăsa sufletul. Ochii bărbatului străluceau puternic în lumina blândă a soarelui, în timp ce buzele îi erau înţepenite într-un zâmbet trist. Ea, îngrozită, a fugit în încercarea de a-i lua pistolul din mâini bărbatului, dar a fost prea târziu. S-a auzit un zgomot asurzitor cutremurând împrejurimile. Bărbatul şi-a curmat zilele, a renunţat la viaţă. S-a sinucis pe aceste trepte ale trenului. De ce acum şi de ce aici erau întrebările care îi fugeau prin minte lui Mihai. El rămase nemişcat, de parcă picioarele îi prinseseră rădăcini adânci în pământ. Personajul acesta ciudat, işi luase viaţa în faţa lor. Ea împietrise. Se uita lung la el, în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe chip. Îl implora din priviri să o ajute. Nu ştia ce să facă.
- Linişteşte-te, i-a spus. De ce plângi ?
- Se pare că acum avem un sentiment ce ne va lega vieţile pentru totdeauna.
Totul s-a petrecut atât de repede. Misterul îl va urmări toată viaţa. Nu şi-a închipuit nicio clipă că bărbatul posomorât, ce s-a aşezat în faţa lui în compartiment în acea dimineaţă de noiembrie, îşi va lua viaţa în ziua în care în propria lui viaţă începea un nou capitol. Ea plângea la pieptul lui, rostind încet :
- Viaţa noastră abia începe, în timp ce a lui s-a sfârşit. Două vieţi complet diferite. Destinul… Nu am crezut nicio secundă până acum, că viaţa mea se va schimba radical, intr-o asemenea împrejurare. Nu am crezut în soartă. Nu am crezut în visul pe care l-am avut. Nu am crezut în tine în clipa în care te-am văzut. Nu am crezut nimic …
- Cu toate acestea, eu am ştiut că te voi găsi…